POVESTEA

Ovidiu Maitec 100: Portretul artistului în secol

La împlinirea centenarului de la nașterea sculptorului despre care Mircea Eliade afirma că este cel mai puternic urmaș spiritual al lui Brâncuși, expoziția Ovidiu Maitec 100 aduce în premieră la Muzeul Național Brukenthal o selecție de 50 de lucrări reprezentative aflate în colecția muzeelor din România, în colecția familiei și în colecții private. Expoziția este o încercare simbolică de refacere a integralității operei lui Ovidiu Maitec după incendiul devastator care i-a mistuit atelierul în timpul Revoluției din 1989.

Născut în 1925, la Arad, Ovidiu Maitec a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București în 1950 și avea să identifice momentul adevăratului debut un deceniu mai târziu, când, în urma unor călătorii despre care mărturisea că l-au învățat să vadă, cioplea prima sculptură nonfigurativă. Un lemn perforat, un fel de zid, poartă sau pasăre, această sculptură va marca o cotitură tehnică decisivă, prin care artistul avea să introducă lumina în lemn, după cum remarca Mircea Eliade într-un articol scris după ce l-a întâlnit personal pe Maitec, la Paris, în 1977.

Maitec va avea un neașteptat parcurs internațional pentru un artist provenind de dincolo de Cortina de Fier, începând cu finalul anilor ’60, pe fondul ușoarei deschideri culturale a României comuniste. Prima participare la Bienala de Artă de la Veneția, din 1968, avea să-i deschidă o serie de colaborări fertile cu galeriști și colecționari occidentali. Atunci îl va cunoaște pe celebrul galerist scoțian Richard Demarco, care îl va vizita în atelier, la București, și îl va invita să participe inițial la Festivalul de la Edinburgh, în 1971, în expoziția Romanian Art Today, alături de alți colegi de generație, iar trei ani mai târziu va avea propria expoziție personală la Demarco Gallery.

Anii ’70 au reprezentat, de altfel, momentul de vârf al carierei lui Ovidiu Maitec, când a avut în total patru expoziții personale în Marea Britanie, cu ecouri impresionante în presa vremii, și tot în acea perioadă l-a cunoscut pe colecționarul Jim Ede, fondatorul Kettle’s Yard Museum și membru fondator al Tate Gallery din Londra. Jim Ede a achiziționat lucrarea Îngeri, astăzi parte a colecției Tate Gallery, dar și alte sculpturi care se află în prezent în colecția Ketlle’s Yard. Au urmat alte trei participări la Bienala de la Veneția, în 1976, 1980 și 1995, dar și la numeroase expoziții de grup și evenimente internaționale. Prima expoziție personală în țară a avut loc în 1976 la Galeria Nouă din București. A urmat a doua personală, în 1985, la Sala Dalles, care reunea cele mai importante lucrări ale sculptorului din perioada maturității creatoare.

Porți, păsări, aripi, îngeri, balamale, balanțe, prapuri, obloane, cumpene, stâlpi, coloane, turnuri, radare și, mai târziu, tronuri, containere și sarcofage – lucrările lui Ovidiu Maitec respiră  o monumentalitate atemporală, fără a pierde contactul cu experimentele neoavangardei postbelice.

Odată cu inserția luminii și a aerului în sculptură, Maitec a inventat o formulă personală de a-și așeza lucrările în spațiu, pe care o va numi, metaforic, pădurea de sculpturi, o idee care se află la originea conceptului curatorial al prezentei expoziții: Numai când le văd adunate împreună, ca o pădure, mi se pare că percep și simt că în veghea lor tăcută și solemnă ele includ Surse și Ordine. Și că aceste Surse și această Ordine trebuie să aparțină – în mod ideal – perfecțiunii și miracolelor naturii, transmise și retransmise inteligenței și talentului omenesc, împreună cu fascinația și pietatea tuturor lucrurilor.

În timpul Revoluției din 1989, în noaptea de dinaintea Crăciunului, în urma schimburilor de focuri din zona Televiziunii Române, atelierul lui Ovidiu Maitec, care se afla pe strada Pangrati, a ars complet: au pierit în flăcări 70 de sculpturi în lemn și bronz, biblioteca, instrumentele de lucru și o parte importantă din arhiva personală. La scurt timp, artistul a fost invitat la Paris de Ministerul Culturii din Franța, care i-a pus la dispoziție un atelier și o comandă publică. Tragedia pierderii atelierului a fost transfigurată în lucrările sale ulterioare, dominate de forme austere – sarcofage, containere, bănci –, în care ochiurile de lumină par să se închidă, ca și cum artistul ar fi pecetluit astfel sensul sacrificiului propriei opere, întâmplat, ca o ironie a destinului, în chiar zilele când comunismul lua sfârșit în România. Ovidiu Maitec s-a stins din viață la Paris în 2007, cu câteva luni înainte ca Muzeul Național de Artă Contemporană să organizeze expoziția Bitzan, Maitec, Mitroi, Nicodim, curatoriată de Mihai Oroveanu. În 2019 Muzeul Național de Artă al României a dedicat familiei Maitec o amplă expoziție cu titlul Maitec: Lemn Aur Lumină.